Amurgul se prelingea pe aripa unui nor oprit parcă din întâmplare la apus. Pacea plutea prin aerul toamnei iar inima mea încerca să imite acele acorduri celeste pe care noaptea le aducea împreună cu luna.
Soarele se opri parcă din milenarul său drum pentru a-mi mai zâmbi o data înainte de a se coborî după bariera orizontului.
Ce mult mi-aş fi dorit atunci să mă desprind de la pământ şi să călătoresc spre norul acela pentru a mai vorbi cu soarele. Aş fi vrut să-l întreb de ce e atât de trist? Ce lucruri atât de neplăcute i s-au întâmplat de pare să nu mai strălucească ca lunile trecute.
Închid ochii şi mă gândesc că deja zbor, că plutesc prin aer, pornit in călătoria spre nor iar când deschid ochii, nu-mi vine să cred: un drum de lumină îmi stă înainte iar de departe se aude venind o caleaşcă. Cai cu coamele de foc poartă trăsura soarelui spre mine. Frumos, cu plete de au, soarele coboară din trăsură iar urmele paşilor lui sunt de lumină.
„Ţi-am auzit dorinţa şi iată am coborât să vorbesc cu tine, un muritor de rând, despre supărarea mea. A venit toamna, iar drumul meu se îndepărtează de pământul pe care l-am scăldat cu atâta dragoste cu razele mele calde. Am văzut florile pline de rouă salutându-mă atât de voioase. Am văzut iarba crescând, au auzit păsările ciripind prin pădurile dese prin care cu greu mă puteam strecura. Acum insă văd toate răvăşite. Am fost forţat să-mi depărtez pământul de la drumul meu obişnuit. Vă las pradă întunericului, vă las pradă frigului. Şi nu îmi place acest lucru.”
Un ţipăt de pasăre de noapte mi-a furat visul. Eram tot acolo, cu privirea aţintită spre apus. De după copaci luna urca maiestuos. A fost doar un vis?

A.Nick