Zamislind tacerea dintre stele, am ascultat roiul soaptelor ce strigau
continuu clipele.
Am asternut lacrima aspra in poala asteptarii si am ramas tacuta
pentru eternitate. .. Desi dureri coapte curg spre fluviul nesters al
unei intamplari nevinovate, inca mai fumega fitilul unei asteptari,
inca mai scald razele pale de dor si inca mai aud suspinul unui
neterminat: “Adio”.
Prin tumultul fosnetelor de toamna mai ard inca stele de jos aprinse
sensibil in cuiul tintuit din pieptul zdrobit... ce lovituri nedrepte
si-au iscalit amprenta unui final nedorit.
Precum visele se sterg in zori si ziua bate din palme atunci cand
soarele paseste calm pe albastrul nesters al infinitului, asa de iute
trec imbratisarile ce prind doar agonia franta din mica clipa fara
sens.
Da! Imbratisari ce cheama din nou rasaritul unui inceput nou!
Ce ar putea darama o iubire ce  s-a nascut dintr-un jar aproape stins,
cand carbunii mocneau dureros  si parca prea repede flacarile ce
alungau intunericul trageau destinul la veghe sa vada cum plange
inima.
Clipe- franturi de iluzii ce par a fi imposibile si totusi adevar
sculptat in suflet pe lemnul mut al unui capitol neterminat!...
Cum ar imbratisa cerul o astfel de asteptare? Ce ar face luna daca
si-ar uita sclipirea in vasul de cristal, iar soarele si-ar incolaci
razele in peria deasa a brazilor?
Unde ar zbura gandul daca vama tacerii s-ar stinge la apusul dintre o
lacrima si un suras?...De cand nu te-am mai intalnit...cum mai arati
oare? Cat de mult te-ai schimbat si unde iti este locul acum? Pe unde
hoinaresti si oare unde ti-e drumul?


Soledad