Nu aş putea să scriu in această perioada despre altceva decât despre toamna aceasta târzie, care e capricioasă şi care ne împinge să ne gândim la Bacovia şi la poeziile sale atât de triste.
Dar norii groşi care acoperă cerul par a fi un pulover ce îmbracă infinitul şi nu lasă ochiul să exploreze acea taină ce se află dincolo de el. Mereu omul a fost predispus la explorare, la încercare, la dorinţa de a depăşi propria barieră şi de a trece mai departe.
Dincolo de aceste haine ale cerului se află un nou început, se află necunoscutul, se află stele căzătoare şi sori şi planete. Ceea ce intrigă cel mai mult omul este acest necunoscut, acest nepătruns.
Insă in această noapte, cerul e bine îmbrăcat şi nu vrea să cedeze nici măcar ceva din multele sale veşminte. Aşa că îmi întorc privirea spre pământ şi privesc copacii desfrunziţi şi parcul pustiu. Vântul încearcă să mă facă să mă îndrept spre casă mai repede decât mi-aş fi dorit. Insă nu vreau să-i cedez şi vreau să-l înfrunt. Vreau să am parte de acea noapte înstelată pe care mi-am dorit-o, vreau să admir cerul, vreau să trec de această barieră de nori şi să pot să mă bucur de tot ceea ce este dincolo de ea.
Ca prin minune vântul mă ascultă şi alungă norii de pe cer şi lasă ochiul să se bucure de privelişte. Carul Mare coboară însoţit de Pegas şi mă pofteşte la o plimbare pe Calea Lactee. Accept această provocare şi explorez tot acest infinit. Cineva insă mă strigă din urmă. Încerc să mă întorc dar… visul se frânge. Sunt tot afară, cerul e la fel de acoperit, vântul e la fel de neprietenos. Ştiu, e toamnă târzie.

Adin