Prins in dansul acesta al vremii de afară de sfârşit de luna octombrie, atât de caracteristic părţilor noastre va trimit o poezie de Nichita Stănescu. El vedea toamna ca o lume aparte, cu suflete ce transced lumea realului şi cu umbre care par mai reale decât obiectele de care sunt născute.
Inserarea aduce aminte de apunerea naturii, care sfârşeşte tragic intr-un final de toamnă pentru ca sufletul ei să poată trece de albul iernii şi să se reîntoarcă plină de triumf in pragul primăverii.


Inserare de toamnă

Înconjurat de suflete globulare
Pe sub ampli copaci fără frunze,
Mă lăsam înfrigurat de toamnă
Sau alb pe negrul clişeu al lacului
Ziua trecea prin mine mult mai iute
O, voi suflete călduroase, o voi suflete
Cu lumină proprie!
Era o lovire de raze, intre voi şi amurg
Cu clinchete alunecând mereu din prezent
Şi rătăcind in jurul pământului.
Era o bătălie fără răniţi, fără pierderi,
Prelungită până târziu, până când umbra lungă
A lucrurilor
Devenea mult mai adevărată decât lucrurile.
Marchizul