O noapte tarzie de august si un suflet singur. Un cer instelat si niste ochi tristi si pustii. O luna plina alaturi de o inima zdrobita si mistuita de dor. Afara bate vantul iar copacul cel batran geme trosnind din clipa in clipa. O lacrima se prelinge pe obraz. Inainteaza, ajunge la barbie iar apoi cade la intamplare. Acei ochi tristi isi acopera pustietatea cu pleoape reci si obosite. Cerul se deschide si picura stele pe fata-i. A inteles: nu mai avea lacrimi sa ai planga. Asa ca i-a daruit el doua. Iar cand stelele ii ating obrajii ea tresare. Deschide ochii si brusc isi aminteste pentru a nu stiu cata oara de acelasi lucru la care… ce ciudat se gandea si adineauri. Isi aminteste de ochii lui ca doua stele, apoi de parfumul lui inconfuldabil iar totul se opreste aici… Cerul s-a suparat vazand ca ea e fericita si si-a inchis portile, a luat din nou acei doi ochi negrii si i-a dus departe departe iar de data asta parca pentru totdeauna caci nici macar nu si-I mai poate inchipui.

Mira